10.16.2011

Hamburger partea 1

Ştie toată lumea că de câţiva ani buni, lupt cu armele mele slabe şi cu mijloace limitate, împotriva produselor de fast food care mie personal mi se par insipide, nesănătoase, gătite superficial, dar mai ales lipsesc omul de satisfacţia şi tihna meselor aşezate, transformându-l într-o simplă maşină de mâncat.
De zece ani nu am mai pus piciorul într-un Mc Donald şi nici într-un alt local de acest gen.
Şi astăzi am avut un drum important la Timişoara ca să îmi rezolv probleme organizatorice.
Şi în locul unde ştiam eu un lactobar cochet unde mâncam pe vremuri orez cu lapte pudrat cu scorţişoară şi coajă de lămâie rasă, am găsit o hamburgherie cu bucătărie de inox şi mobilier de nichel.
Şi mi-a venit aşa un gând:
Mă Uico, tu zici că lupţi împotriva fast food-ului, dar ai uitat şi nu mai ştii cum arată şi ce gust are un hamburger !
Şi am luat hotărârea supremă să intru în local şi să îmi cumpăr o chiftea americănească de carne, pusă în chiflă.
Dar povestea asta are un început al ei pe care trebuie să vi-l pun dinainte ca să mă înţelegeţi bine.
Pe vremea lui Ceauşescu, am lucrat şi am colindat ani buni litoralul, unde mai aterizau în schimb de experienţă bucătari din DDR (adică Germania Democrată a lui Honecker), din Serbia ori de mai de pe aiurea. Am lucrat chiar cot la cot cu nişte coreeni micuţi ca pui de pisică, dar cu o dexteritate bucătăricească aiuritoare. Vorbeau franceza şi colindaseră prin lume, bucătărind de toate şi pentru toţi.
Şi lovindu-mă de aceste bucătării străine am învăţat versatil şi adaptând produsele autohtone să gătesc şi Pizza şi Spaghetteria şi chiar Hamburgeri.
Dar nu eram edificat că într-adevăr ceea ce fac eu e neaoş şi adevărat.
În 1990, am deschis primul restaurant privat din Caraş Severin la Reşiţa. Se numea Club 21 şi aveam un meniu care dădea pe spate consumatorii încă din momentul doi.
Fiindcă în momentul unu îi dădea pe spate ambientul localului şi decoraţiunile interioare. Pe pereţi aveam vopsiţi 3 cai verzi în mărime naturală, pe principiul că „bănăţan cuminte şi cal verde n-ai să găseşti niciodată”, într-un acvariu uriaş aveam instalat un schelet adevărat furat din laboratorul de biologie, pe numele său Nicolae, cu o ţigare în gură, o sticlă de şampanie alături şi pălăria trasă pe ochi, iar toată vesela restaurantului era făcută la comandă din ceramică neagră de Biniş.
Se îmbulzeau reşiţenii şi nu numai să mănânce rarităţi de care nici nu auziseră măcar. Cinci feluri de Pizza, opt feluri de spaghete, trei feluri de burgeri şi mai ales Profiterol, un desert fabulos pe care îl serveam cu multă frişcă în castroanele negre frecate cu piatră de râu.
Opt bucătari trebăluiau în restaurant iar eu aproape că locuiam în bucătărie. Dar aveam câştiguri fabuloase, iar satisfacţiile erau imense.
Dar încep să îmi pierd şirul.
S-a fost făcut că a trebuit să plec să îmi iau o maşină din Germania şi acolo la Nurenberg, am intrat pentru prima dată într-un Mac Donald şi am mâncat un burger cu maioneză şi ketchup. Mi s-a părut spectaculos, numai că prea scump, adică am dat pe el 4 mărci.
Dar, fermecat eu fiind de gastronomie, m-am dus să colind şi prin restaurantele nemţeşti şi am cheltuit pe experienţe culinare, aproape banii de încă o maşină.

Dar m-am întors acasă ambetat si pus pe fapte mari. Am deschis un Fast Food, apoi încă unul, şi încă unul… în total cinci. Făceam câte 400 de hamburgeri pe zi, căldări întregi de cartofi prăjiţi, sandviciuri cu tot felul de pastete şi hot dog cu nemiluita.
Piesa mea de rezistenţă era un sandviş inventat ad-hoc pe care l-am numit Piedone şi era o pâine rotundă de jumătate de kilogram uns cu pastă de carne, pastă de brânză, pastă de legume, peste care întindeam felii mari de mortadella cu zaruri de slănină fiartă în el, şuviţe de jambon, caşcaval ras, murături şi un sos iute de gogoşari şi roşii. Era o nebunie şi se vindea în draci, lumea îl cumpăra pentru că din el puteau mânca patru persoane fără grijă şi mai rămânea şi un coş de fărâmituri pentru pisică.
M-am jucat de-a fastfudurile aproape zece ani până când m-am trezit şi am revenit la plita cu cratiţe şi oale.
De ce?
O să vă povestesc în postarea următoare.

Un comentariu:

Catalin spunea...

Fascinant, astept continuarea!