Cupa Polus Center partea doi

Urcaţi în vârful dealului Feleacului, Nemţoaica mea a oftat cu ochii cât cepele şi după aia şi-a pierdut răsuflarea. E greu să vă închipuiţi o femeie mută? Închipuiţi-vă, vă rog frumos. Ea nu mai văzuse niciodată Clujul şi de sus oraşul pare de pe altă lume. Parcă toate luminile universului au fost vărsate în valea Someşului şi oraşul pare mai mult construit din turtă dulce. Şi pe mine m-a impresionat panorama, dar trebuia să ţin zdravăn de volanul Fordului meu bătrân care are năbădăi de pensionar, aşa că am lăsat-o moale cu admiratul şi m-am concentrat pe frânare. Şi până la urmă frânele au ţinut, dar m-am rătăcit prin Cluj şi mi-au trebuit două ore să ajung la Polus Center. Acolo campionatul era pus pe rotile de o grămadă de oameni care montau corturi-scule-utilaje-staţii de amplificare- arzătoare-ceaune-tăvi-mese-scaune-şi bidoane. Dar din primul moment am dat peste comandanţii campionatului înghesuiţi în probleme, adică de Iulia Drăguţ şi Radu Zărnescu. Bineînţeles că i-am ţucat şi i-am strâns în braţe fiindcă mi-e drag de ei, sunt plini de energie şi de idei novatoare şi mă molipsesc şi pe mine. Parcă i-aş cunoaşte de când lumea şi mi-e drag să stau în preajma lor. Adică ce mai, mă ţin ca scaiul de ei şi sper ca şi ei să se ţină de mine.
Nu m-am dumirit bine ce am de făcut şi unde mă instalez că au năvălit peste mine doi prieteni buni, pe care niciodată nu i-am văzut în carne şi oase ci doar la televizor şi pe internet. Mircea Groza, bucătar greu şi savant şi Pilu Bănoi, realizator la TVR Cluj. Ne-am ţucat şi ne-am amestecat bărbile şi după ACCEA ce credeţi că am făcut?
A scos Pilu o sticlă de palincă de la mama ei şi Mircea Groza două flaşe de Frâncuşă şi le-am beut pre dânsele ca un antrenament al Campionatului ce urma să înceapă.
Şi doamne că de bucurie şi de inima plină ce o aveam nu s-a prins beutura neam de mine, numai că am început să vorbesc ardeleneşte, de s-a mirat Nemţoaica mea şi şi-a făcut cruce.
Şi uite aşa numai încins, m-am apucat să pregătesc un Gastro Show inedit pentru publicul care era deja prezent în păr la Campionat.
Am lucrat cu Pilu Bănoi, un băiat de nota zece şi cu doi cameramani de la TVR Cluj, dintre care unul era înalt de un kilometru şi ceva.
De obicei gastro-showurile se ţin pe o scenă înaltă, departe de public şi e greu pentru omul de rând să vizioneze panoramic ce învârţi tu în tigaie şi ce bagi în oală. De aceea am luat hotărârea eroică să coborâm cu mesele de lucru şi grătarul în faţa scenei la doar doi metri de public şi în plin cadru de război culinar. Am fost încântat să constat că după noi, toţi maeştrii care au prezentat demonstraţii au păstrat locaţia şi au procedat la fel. Astfel am reuşit să creem o legătură mai puternică între public şi prezentatori, show-ul a devenit unul interactiv iar interesul spectatorilor a crescut. Plutea în aer o căldură umană plină de electicitate şi indefinibilă.
Noi ne-am început prezentarea constatând că am acasă o grămadă de cupe care la vreme de restrişte şi de criză financiară nu sunt comestibile şi nu ţin de foame, aşa că am hotărât să fac un set de cupe comestibile pe care să le devorăm la final.
Şi iată ce am făcut:
Cupa de aur: un dovleac cu ţucgui scluptat
Cupa de argint: o varză idem scluptată
Cupa de bronz: o vânătă uriaşă scobită şi rânduită ca să pară cupă.
Am pudrat toate aceste cupe cu sare, piper şi amestecul meu obişnuit de mirodenii, le-am uns cu puţin ulei de seminţe de strugur şi le-a aşezat pe grătar la foc moale ca să prindă obraz simandicos şi saft. Ele s-au pe jumătate copt şi au devenit nobile ca nişte cupe adevărate. Din miezul legumelor scobite la care am adăugat fâşiuţe de jambon, bucăţele de piept de pui afumat şi cârnaţi ardeleneşti piperaţi rău-rău, am închipuit o călitură la tigaie pe care am mai stropit-o cu şampanie oferită de somelieri, amestecul meu secret de mirodenii (sare, piper, cimbru, piper verde, măghiran, busuioc, enibahar) şi cu ea fierbinte şi apetisantă am umplut cupele. Am mai presărat deasupra drept toping caşcaval afumat, am învelit fiecare cupă în folie de aluminiu şi jap! Cu ele pe grătar la foc moale.
Le-am lăsat acolo o jumătate de ceas iar între timp noi ne-am plimbat prin public, am stat de vorbă cu clujenii, am invitat copii să guste din legumele călite care ne-au rămas şi o dată iaca-tă că mâncarea a fost gata.
Am scos cupele de pe grătar, le-am dezghiochiat din folia fierbinte şi aerul s-a umplut de arome. A fost buluc la noi, lumea s-a înghesuit la noi să guste şi am avut un succes extraordinar cu această imprivizaţie pe care de-acum o să o trec printre reţetele mele inedite.
Aşa s-a încheiat prima seară şi a fost minunat iar Clujul m-a luat din prima în braţele lui.
Totul ar fi fost bine dacă la plecare nu mă rătăceam din nou. Am fost cazat la un Motel cu ştaif de pe malulu lacului de acumulare Gilău, dar eu în loc să ajung în Gilău am ajuns prin nişlte comune care nici nu mai eram sigur că sunt din românia. Dar am găsit un sat micuţ şi cochet (nici nu ştiu cum se numeşte) unde o gaşcă de tineri frumoşi şi plini de energie culegeau nuci dintr-un nuc bătrân, le spărgeau pe o piatră şi le mâncau cu bere la conservă. Aşa nebun cum mă ştiţi, m-am urcat alături de ei în nuc, am scos şi eu o conservă de Timişoreana din traistă şi am început să sparg la nuci. Pe cer era o lună în două coarne, aerul era străveziu şi cu gust de frişcă şi undeva pe aproape se auzea susurând Someşul Rece.
Am râs şi am glumit o jumătate de ceas cu copilandrii aceea, apoi ei mi-au desenat pe praful de pe capotă, cu degetele, o hartă amănunţită a drumului pe care trebuia să îl urmez ca să ajung la motel.
Şi slavă domnului, am ajuns!
Maine partea a treia, iar alaturi ceva fotografii...