Aveam numai vre-o cinci ani când m-or dus ai mei la spital să mă facă doctorii bine. Acuma, moşu meu Tata Pătru, Dumnezeu să îl hodinească acolo unde e, zice de mine că eram un copil blând ca mielu, că vorba aia mă iubea ca pe ochii din cap, da tata nu mă scotea din năsărâmb şi nezdraven că cică eram rău ca un pui de lup.
Mă apucasem să îmi fac un puşcoci de lemn dintr-o scândură ruptă din şopron şi îi ciopleam ţava cu toporişca de tăiat carne şi numai ce mi-am dat peste degetul al mare de l-a mâna stângă de aproape că mi l-am zburat cu totul. Şi Mama, mâa dus iuta.iuta la spital şi mi-or cusut degetu la loc, da a trebuit să rămân acolo internat o săptămână de zile, că umbla tetanosul prin oraş şi dacă mă prindea îmi tăia degetul de tot.
Şi de aia eram eu internat în şpitari, cu tot cu mama, că de unul singur nu a vrut să mă lase. Şi eram un salon plin de copii cu mamele după noi, doamne şi să vezi cum jucam pe coridoare fotbal cu nişte feţe de pernă păturate îna într- alta, că răsuna şpitariu de ziceai că e spitari de nărozi. Şi nimeni nu avea ce să ne facă, fiindcă eram copii bolnavi şi la copii bolnavi le faci toate voile ca să se facă bine. Numai o asistentă ne mai speria că zicea că ne face injecţii în vârful nasului, dar era o aia urâtă şi slăbănoagă şi o huiduiau mamele şi ne mai făceau câte o minge de rezervă, că astea împachetate se desfăceau unu-doi.
Şi îmi aduc aminte că era rezbel cu noi, cred că doctorii ne-ar fi strâns de gât pe toţi, ori ne-ar fi dat pe mâna Tetanosului, numai că le era frică, fiindcă în vremea aia, copii erau socotiţi bunul cel mai de preţ al ţării, viitorul ei luminos.
Se făcea linişte numai când era vremea de venea felceriţa să ne facă injecţii şi la vremea mesei când ni se aducea mâncare cu căruţul.
Şi era bună mâncarea de la şpitari, că lingeam farfuriile şi după aia dormeam câte un ceaş cu burţile în sus. Şi după aia iar să te ţii fotbal.
Mie mai ales îmi plăcea o mâncare făcută din limbă de vacă cu un sos dulce de piparcă şi părădaisă lângă care primeam cartofi fierţi şi salată verde. Aş fi vrut să îmi dea de trei ori pe zi limbă de vacă, da la spitari nu puteam comanda ca în cuină la noi acasă. Şi lasă că şi alelalte mâncăruri erau bune că mă lingeam pe degete. Mai puţin pe acela de mi-l tăiasem cu securea şi umbla să mi-l fure tetanosul.
LIMBĂ DE VACĂ CU SOS PICANT
-pentru şase pacienţi scăpaţi de regim-
Cu de trebuinţă ai aşa:
Două limbi de vacă stearpă
Un ardei roşu ca para
O ceapă de apă mare cât pumnul
Trei- patru părădaise coapte cu carnea moale să lase zeamă
Sare, piper, dafin şi cimbru, o lingură de oţet şi o lingură de zahăr
Pui limbile de vacă să fiarbă sănătos, în oala a mare, după care te apuci de sosul lor
Tai mărunt ceapa şi ardeiul şi le căleşti în tuci cu o porţie zdravănă de ulei, că asta va fi toată grăsimea mâncării, fiindcă limba de vacă îi muşchi neted, fără seu.
Când sunt bine pătrunse pui şi bulionul de la părădaisa pe care ai zdrobito bine şi adaugi şi mirodeniile. Sosul trebuie să fiarbă, mai mereu adaugând apă, până pier legumele şi se topesc în tuci. Atunci e vremea să le tragi deoparte şi să te grijeşti de limbile alea care au fiert până s-au înmuiat de tot.
Atunci le curăţăm de pieliţe şi vinişoare, dar cu grijă şi le tăiem felii groase de un deget. Şi feliile astea le dăm prin făină amestecată cu sare şi piper şi le rumenim uşor de tot într-o tigaie cu fund gros ca să nu le prindă para focului.
Iar peste ele, turnăm sosul strecurat prin strecătoarea de ceai şi mai fierbem puţin, după ce am pus şi oţetul şi zahărul.
Sosul o să se lege de la făina rumenită şi o să fie dulce acrişor după cum ne e vrerea, mai adăugând zahăr ori oţet la ochi şi la gust.
Iar limbile astea marinate, merg aşa de bine aşezate pe un pat de cartofi opăriţi sau pe orez înflorit, şi stropite bine cu sos. Şi bolnav să fii, te scoli de pe bolişte şi mai ceri o porţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu