Lipie de Bobotează

Am avut două zile pline, Boboteaza şi Sfântul Ion, în care nu am dus lipsă nici de gerul cel cu ascuţiş de brici, nici de prieteni cu căldură în suflet, nici de mâncare bună şi mai ales nici de răchie fiartă şi vin bun. De Bobotează am filmat la o Pizzerie de la Buziaş, unde prietenul Pamfil are un cuptor de la mama lui, adică din Italia, clădit din cărămidă adusă de la Florenţa cu microbuzul şi zidit de mâna maistoră a unui Macaronar de pe la Milano. Cuptorul are pântecul mai mare decât al meu, încape acolo pe vatra lui un porc întreg şi arde cu lemne de fag şi stejar care dau copturilor o aromă străveche şi adevărată. Pizzele pe care le face Pamfil au obraze renascentiste şi par pictate de pensula marelui Tizzian. Iar gustul lor e ca o chemare la dezmăţ şi păruială. Şi m-am rugat de Pamfil să mă lase la cuptorul lui, să fac o lipie ţărănească, mare cât roata carului cu toate cele bune deasupra ei. Şi Pamfil m-a lăsat şi iacă-tă cum mi-am suflecat mânecile şi m-am apucat de frământat. O kilă bună de făină trei nula cernută prin sita deasă, cincizeci de grame de drojdie pe care am frecat-o cu o lingură rasă de sare şi trei linguri de ulei de floare. Şi s-a făcut o pastă fină pe care am adaos-o la făină, lângă două ouă proaspete cu găbenuşul de aur şi patru deţi de apă călduţă. Şi un sfert de ceas am chinuit eu aluatul, până s-a făcut mângâietor pe mâinile mele şi nu s-a mai lipit de troaca lui. Şi atunci l-am dat să se odihnească o vreme la rece, că aşa trebuie lipia, să nu dospească şi să se umfle, că după aceea îţi iese pită iar nu pogace. Şi acesta e şi rostul frecatului cu sare a drojdiei, ca să o omoare şi să o tragă înapoi din dospit. Şi cât a stat coca mea la răcoarea iernii, eu am pus mâna pe chitară şi fiindcă din cuptor curgea o gârlă întreagă de pizze pentru clienţii flămânzi, am improvizat pe melodia unei canţarole italieneşti, un cântec prefăcut după cum urmează:


De la Huşi pân la Hobiţa
Din Arad la Făurei
Tot românul mâncă Pizza
Şi-a uitat de mititei

Nu mai vrea românul ciorbă
Astăzi nu-i mai place zama
Şi mereu aduce vorba
De pizza napoletana

Eu il las şi-i cânt pe bune
România să trăiască
Fiindcă nu-i nimic pe lume
Ca lipia strămoşească.

Şi estimp curgea răchia fiartă şi vinul roşu ca sângele şi cuptorul dădea o căldură de simţeam că suntem printre portocalii de la Mediterana.
Şi la o vreme m-am dus de mi-am luat aluatul şi am întins din el o foaie groasă de jumătate de deget şi potrivită în tava mea rotundă care măsoară optzeci de ţenti. Exact cât o roată de car. Şi primul rând peste aluat l-am făcut de brânză de burduf cu iuţeala ei de lapte de capră, presărând din loc în loc caş proaspăt de oaie şi brânză dulce de vacă. Apoi am pus felii de cârnat din afumătoare şi o şuncă afumată cu carnea plină de mirodenii. Au urmat ciuperci felii, solzişori de ceapă roşie iar la urmă şi pe deasupra am făcut capac din rondele de părădaisă . Am presurat sare, piper şi cimbru, am mai dat o dată cu nişte aşchii de caşcaval afumat şi zvrl! Cu tava la cuptor. Şi în zece minute am scos lipia afară. Crescută frumos, cu obraz rumen, plină de aburul părădaisei şi de mustul lăsat de caş. Şi toţi mâncătorii de pizza o dată au înlemnit şi au căscat ochii la tava mea. Că acum de-abia înţelegeau ei ce însemna în vorbe cântecul meu. Că pizzele de la itaieni păreau pe lângă lipia mea ca nişte sardele pe lângă un morun, ori ca jnepenul Sicilian pe lângă bradul din Carpaţi. Şi am tăiat tava în fârtaie şi fârtaiele în alte fârtaie şi am dat la toată lumea să guste câte puţin şi i-am umplut pe toţi de dulceaţă şi bucurie. Şi fiindcă citeam în ochii lor a bis, m-am apucat şi am mai copt trei tăvi. Şi n-au rămas de neam, nici măcar fărâmituri.